Despre tari

Prima data a fost verisoara mea, doctor in fizica atomica, a plecat cu un proiect de cercetare in Italia, dupa ce in Romania i se promisesera joburi mult sub nivelul ei. A plecat cu sotul ei, si el doctor in fizica. Si au ramas acolo, de peste 15 ani. Apoi mi-am vazut colegii de liceu plecand, in New York, Washington. Vedeam cum imi plecat prietenii. Apoi a plecat si varul meu,dupa ce Romania i-a spus ca nu are nevoie de el, ca nu are diplome si scoli cu nume. A plecat in Canada, cu sotia lui. Unde Canada a cosiderat ca are nevoie de ei si ca gaseste ca sunt oameni de calitate. E acolo de mai mult de 10 ani. Apoi prietena mea cea mai buna, dupa ce a terminat facultate de drept. O tipa atat de misto, cu o mie de calitati, ei bine, Romania i-a spus: "poti sa ramai, dar cu un salariu cu care abia sa te poti intretine". Ca deh, asa e la inceput. Si a incercat sa stea, dar era imposibil. Asa ca a plecat, la Bruxelles. Unde Belgia si-a dat seama ca e minunata, ca e harnica, desteapta si ca o sa ii dea un job, pe durata indeterminata, ca o sa aiba o viata normala. Si a ramas acolo. Mi-a fost atat de greu cand au plecat toti, plangeam de ficare data cand ii lasam la aeroport, de ficare data cand se intorceau acasa. Apoi am fost eu, castigam 800 lei, mai putin decat o coafeza, mama si tata imi mai puneau cate 50 lei in buzunar, imi umpleau sacosa cu mancare, sora mea imi lua haine, se mai prefacea ca nu ii trebuie un parfum si mi-l baga in geanta, prietenele mele cele mai bune imi plateau "un suc in oras" sau in loc sa isi cumpere pentru ele o rochie, imi luau si mie una. De Craciun nu am putut sa le iau niciun cadou. Aveam deja 25 ani. Si m-am simtit inutila, mi-a fost rusine ca am vrut sa fiu medic. Apoi am plecat, am pus totul intr-o valiza de 32kg, am primit cadou biletul de avion si m-am trezit singura intr-o lume pe care nu o intelegeam deloc. Si am plans, asa de mult incat nu puteam sa le spun acasa. Pentru ca stiam ca le-as sfasaia inima. Si de zilele lor de nastere mi-a fost extrem de greu, simteam o mare gol, gol ce cred ca niciodata nu o sa dispara. Dar nimic nu mi-a a schimbat modul de a lucra. Am ajuns intotdeauna prima, am plecat ultima, mi-am vazut pacientii de 100 de ori mai des decat ceilalti colegi rezidenti francezi. Cand nu aveam mare lucru de facut, am gasit. Am mutat dosare, ajutat secretarele, asezat medicamentele. Si nu ca sa arat ca pot mai mult, ci pentru ca asa am invatat acasa. Si si-au dat seama ca romanii lucreaza bine. M-au intrebat daca stiu altii care ar vrea sa vina. Iar cand m-au intrebat despre tara mea, le-am spus adevarul, ca e tara mea si datorita ei sunt aici. Si ca da, ar trebui sa o viziteze. Cand au venit prieteni in vizita, le-am gatit sarmale, cu mama pe skype, am facut chiftele si mamaliga, zacusca, paine de casa. Le-am oferit vinul nostru. Iar ei stiu ca romanii sunt asa. Nu sunt doar ceea ce vad la televizor, si credeti-ma, ca vad... Nu le-am spus niciodata insa ca tara mea m-a gonit de acasa, mi-a furat familia, m-a izolat de traditiile si de limba mea. Nu le-am spus ca tara mea a considerat ca nu sunt destul de performanta si m-a trimis departe. Mi-ar placea sa ma intorc, candva si sa lucrez ca aici, sa ingrijesc bolnavi care, probabil, au mai multa nevoie de mine decat a avut nevoie tara mea...